Ti-aș lua ființa la o plimbare, dar tu ești prea liniștit. De ce? Iți simt răsuflarea în ceafa, simt un milion de ace micuțe străbătându-mi corpul ca soldații mărșăluind pe front către propria lor moarte. Simt cum îmi curge un râu dinspre ceafă și nu vrea să se oprească. Îmi dau seama că sunt o pereche de buze ce nu vor să plece. Nici din sufletul meu, nici de pe pielea mea. Oferă-mi răgaz, nu mai pot respira și simt că îmi pierd ființa undeva într-a ta.
Simt cum se închid pereții în jurul meu. Mi-e atât de familiar sentimentul, ca și cum nesiguranțele și demonii mei vor să mă sugrume. Vor să mă oprească cu orice preț din a-mi da seama ce e adevărat și ce e iluzie. Simt cum vreau să-mi ies din propria piele. O zgârii și o mușc, poate mă lasă de una singură să ies catre propriul meu sfârșit.
Aveam doar 19 ani când aveam gânduri obscene și parcă scoase din filme cu oamenii cu care formam o legătură sacră. Un gust anume. Mă simt la fel acum, mă simt parcă pe un pat de spital unde am prins rădăcini adânci și mă rog la toți zeii să nu fii chiar tu acela care le va tăia.
Sunt sigură că mă auzi cumva și știu ca oricare din noi poate tăia legătura asta. Ascute-ți cuțitul bine și lasă-mă în urmă dezbrăcată de tot ce am. Te provoc să mă provoci cumva. Nu știu cine a început povestea asta, dar mi se face pielea de găina cu gândul la ea.
No comments:
Post a Comment