Wednesday, August 2, 2017

Haos

Am auzit ușa într-o seară și un suflet răscolit ce-l căutam. M-a găsit singur.
"Nu caut muze, dar vrei să-mi fii tu? Stai în al meu pat de dureri și suspine cât dorește pielea ta. Le poți lăsa pe-ale tale cu tot cu aripile tale frânte de soartă."
"Mi-e teamă de torturile, demonii și tot ce mai ai tu între pereții din jurul tău."
"Ia aripile mele. Eu am doar o ușă care nu se-nchide niciodată nicicum."
"Tu, haos ce umbli pe pământul ăsta inchegat de suflete distruse, dacă eu nu doresc infinitul tău?"
"Nu sunt o spirală, nu încă, dar ce îți făgăduiesc e mai presus de cuvinte. Te implor, așează-te."

Sunday, July 30, 2017

Muzele mele

Mi-am pus temelii peste suflet și cuvinte de nenumărate ori, și tot eu le-am dărâmat învârtindu-mă cu tot cu crucea ce o port în spate. Crucea mea egoista ce îmi sta pe umeri la fel de gingașă precum întunericul peste noaptea asta seacă.
Muzele mele sunt un fluture frumos, o spirală și o oglindă. Muzele mele minunate ce sunt zei și o zeiță scoși cu toții din adâncul meu. Muzele mele ce îl satură foame si blestemul de fi pus un pix in mână. Sunt blestemată să scriu, iar oglinda mea mi s-a pus în spate să mă poată privi de sus. Toate pietrele cu care i-au fost date să fie lovite cad acum peste pata de cenușă pe care o mai am pe mine. Dar nu voi obosi niciodată. Tu, oglindă, bucățile tale îmi stau în artere.

Saturday, July 29, 2017

Cu ele fac dragoste

Coroana mea de spini e un dulce cânt al orașului în care îmi sălășluiește ființa. Mă aflu aici dintotdeauna, deși am încercat să plec.
Hârtia mi-a tăiat în carne, și la lumini de oraș obosit, tragicomicul meu s-a făcut pulbere. Nu vreau să cred că e vina cuvintelor pentru prăbușirea orașului, căci cuvintele sunt tot ce mai am în epava asta de ființă ce-mi poartă zgârieturile.
"Bună dimineața, crezi azi poți fi un măr al discordiei?"
"De ce ți- pune ție pe tavă ciulinii mei frumoși ce-s îmbrăcați în tutun?"
"Pentru mereu sunt un martir, iar tu iți sacrifici muzele în cerneală. Te implor să mă termini așa."

Thursday, July 27, 2017

Alcoolic degradat

Vreau să mă dai de toți pereții fizici și imaginari. Te vreau in mine. Vreau să-mi simți interiorul arzător. Tot sângele îmi coboară și se rătăcește când vocea ta îmi zgârie ușor timpanele. Nu-și mai găsește drumul nici când încetez să te mai aud. Venele mele te aud în continuare, indiferent de starea de agregare a sălbăticiunii din mine ce nu vrea nici ea să mă părăsească. Inima continuă să pompeze sânge și praf printre pauzele mele de respirație sacadată. Simt niște lovituri ale naibii de usturătoare și dornice de degradare. Zâmbești în timp ce te joci cu mine din ce în ce mai repede. Nu te grabi să-mi pielea. Dar fute-mă odată cât de tare poți. Ard și știu ce să-i fac.

Monday, July 24, 2017

Marele zid

Ti-aș lua ființa la o plimbare, dar tu ești prea liniștit. De ce? Iți simt răsuflarea în ceafa, simt un milion de ace micuțe străbătându-mi corpul ca soldații mărșăluind pe front către propria lor moarte. Simt cum îmi curge un râu dinspre ceafă și nu vrea să se oprească. Îmi dau seama că sunt o pereche de buze ce nu vor să plece. Nici din sufletul meu, nici de pe pielea mea. Oferă-mi răgaz, nu mai pot respira și simt că îmi pierd ființa undeva într-a ta.
Simt cum se închid pereții în jurul meu. Mi-e atât de familiar sentimentul, ca și cum nesiguranțele și demonii mei vor să mă sugrume. Vor să mă oprească cu orice preț din a-mi da seama ce e adevărat și ce e iluzie. Simt cum vreau să-mi ies din propria piele. O zgârii și o mușc, poate mă lasă de una singură să ies catre propriul meu sfârșit.
Aveam doar 19 ani când aveam gânduri obscene și parcă scoase din filme cu oamenii cu care formam o legătură sacră. Un gust anume. Mă simt la fel acum, mă simt parcă pe un pat de spital unde am prins rădăcini adânci și mă rog la toți zeii să nu fii chiar tu acela care le va tăia.
Sunt sigură că mă auzi cumva și știu ca oricare din noi poate tăia legătura asta. Ascute-ți cuțitul bine și lasă-mă în urmă dezbrăcată de tot ce am. Te provoc să mă provoci  cumva. Nu știu cine a început povestea asta, dar mi se face pielea de găina cu gândul la ea.


Sunday, July 16, 2017

Fericire

Oamenii sunt frumoși cât timp îi ții departe și ai un zid bine consolidat între tine și ei.
Ziua mea perfectă constă în mâncat, băut cafea, citit, dezbătut idei la o distanță sigură, orice numai nu apropierea de oameni și problemele lor. Pentru că mi-e absolut lene. Și silă să dau aceleași sfaturi constructive constant. Oamenii nu caută niciodată sfaturi sau soluții pentru probleme lor, ci justificări și pe cineva care să le spună "da, problema ta este de căcat, deci te poți plânge în continuare". Iar odată ce te arunci în vortexul de complaceri, cu greu ieși de-acolo. Privește partea bună: mai sunt și alții în același vortex și care sunt atât de plictisiți de ei înșiși, încât au nevoie de cineva pe post de distragere de la propria persoană banală.